Scrierile ei

Cartea recreațiilor, a doua recreație (1585). María se numește „Grația” și stă de vorbă cu „Justa”.

[...] dornice să vedem ceva din ceea ce înțelegeam că Dumnezeu făcea cu ea, o priveam uneori prin ușa chiliei ei, unde se închidea, și o vedeam răpită; și eu, cu ochii mei, am văzut-o de câteva ori, iar de acolo ieșea cu multă disimulare, căci știi bine, soră, cât de rezervată a fost mereu și cu câtă precauție ascundea mărețiile pe care i le împărtășea Domnul. [...] În acest timp m-a chemat Domnul la viața religioasă, pe când o vedeam și stăteam de vorbă cu Maica noastră și cu tovarășele ei, care mișcau și pietrele cu viața și conversația lor minunată. Iar ceea ce m-a făcut să merg după ele a fost blândețea și marea discreție a bunei noastre Maici. Și cred cu adevărat că, dacă cei care au slujba de a aduce suflete la Dumnezeu ar folosi priceperea și iscusința pe care le folosea acea sfântă, ar aduce mult mai multe decât aduc; căci, de vreme ce firea noastră este înclinată să caute mulțumire și să fugă de osteneală, a zugrăvi virtutea și ceea ce este slujire a lui Dumnezeu ca aspre și anevoioase înseamnă a-i înspăimânta pe cei slabi, care n-au gustat cât de dulce este a pătimi pentru Cristos.

Cartea recreațiilor, a doua recreație.

Când a sosit acea zi preafericită pentru mine, în care Domnul m-a scos din Egipt și am venit la viața religioasă, la douăzeci și doi de ani, în ziua gloriosului sfânt Grigore de Nazianz, pe care din acea zi îl am drept părinte și scăpare a mea, și a fost în anul o mie cinci sute șaptezeci, la nouă mai, nu voi putea spune, preaiubită soră, mulțumirea pe care din acel moment mi-a dat-o Domnul; și până în ziua de azi nici măcar printr-o primă mișcare nu mi-a trecut prin gând să mă căiesc sau să fiu nemulțumită; dimpotrivă, atât de mare era bucuria pe care o aveam în suflet, încât de multe ori nu-mi puteam ascunde râsul.

Sfaturi pe care o priora le dă alteia (1590-1592). Titlurile din acest tratat sunt ale editorului.

A conduce un suflet înseamnă a conduce o lume, căci așa îl numesc pe om: „lume prescurtată”. [...] Va fi oare bună superioară cea care nu iartă nimic? Nu, desigur. Va fi oare bună superioară cea care nu pedepsește nimic? Nu, desigur. Va fi oare bună superioară cea care este mereu milostivă? Nu. Va fi oare bună superioară cea care este mereu severă? Nu. [...] O, ce artă și știință este aceea de a cârmui extremele, și trebuie ca un superior să fie îngăduitor și sever, răzbunător și iertător, darnic și zgârcit, blând și mânios, răbdător și nerăbdător, simplu și viclean, grăbit și zăbavnic! Și se pare că, dacă lipsește ceva din acestea, se dereglează ceasornicul. [...] Și așa va fi dacă nu există discreție, căci ea alcătuiește toate aceste părți și face ca fiecare să slujească la timpul ei și să se aplice după nevoie; iar fără discreție, tot ce s-a spus, chiar dacă l-ai avea, nu numai că nu este de folos, ci chiar va dăuna, pentru că nu va servi decât la a avea multe arme cu care să rănești, puse în mâna unui nebun. Căci va folosi asprimea când se cuvine blândețea, și va ierta când trebuie să pedepsească, și va răni când trebuie să vindece.

Scrisă în 1593, din recluziunea ei, către surorile și fiicele sale, „care, văzând-o astfel, erau mâhnite”.

Nu știu, preaiubite surori și fiice ale mele, dacă, dând loc pornirii și duioșiei de femeie, să vă însoțesc lacrimile, sau, urmând lumina inimii, să mă plâng de mâhnirea voastră; căci nu se cuvine, după legea strânsei prietenii pe care o avem una față de alta, ca voi să plângeți pentru ceea ce pe mine mă face să râd, nici să ridicați plângeri împotriva celui care îmi face binefaceri. [...] Dar vă întreb din nou, preaiubitelor: De ce vă tulburați? Nu cunoașteți oare slava și bogăția necazului, sau vi se pare lucru nou și neobișnuit la fiii lui Adam să fie în suferință?

[...] Și întorcându-mă la binele meu, vă rog, iubite fiice, să nu vă pară rău că mă vedeți aici închisă, nici să vă mâhniți că toate ușile mijloacelor omenești pentru libertatea mea sunt închise, [...] căci cel care poate îndrepta aceasta nu este absent. El vede și îngăduie, și poate chiar se bucură să mă vadă, ca să vadă răbdarea noastră; cu el puteți vorbi; lui mă puteți înfățișa și cu el mă veți putea ajuta. [...] Ei [sfinții întemnițați] între dușmani cruzi, eu între surori milostive; ei în temnițe infame, eu într-un colț de cer unde cu atâta milă sunt cercetată de îngerul pe care mi l-au dat de pază. [...]

Și dacă ea ar veni înainte ca eu să ies din această temniță, vreau să știe iubitele mele fiice și dragile mele surori că mor mulțumită, spunând ceea ce spune gloriosul meu părinte sfântul Grigore de Nazianz: Atunci mă voi vedea răzbunată, când se vor mântui cei care mă prigonesc. Așa să fie. Amin. [...] Rugați-vă, preaiubitelor, pentru această soră și slujitoare a voastră, María. Laus Deo.

Mănunchi de smirnă (1595), comentariu la versetul din Cântarea Cântărilor 1, 12.

Mănunchi de smirnă este Iubitul meu pentru mine; îl voi pune între sânii mei. Ce este aceasta, mireasă sfântă? Mănunchi de smirnă amară îl numești pe Iubit? [...] Ia seama că Mirele nu este de firea lui Adam, ca să mergi cu el să mănânci din mărul dulce, ci este Cristos Isus, care plătește acea dulceață cu amărăciunea și chinul crucii; și dacă îi vei da mâna de mireasă, cuiul trebuie s-o unească cu a lui. Este Mire de sânge. [...] Podoabele lui sunt batjocuri; cinstirile lui, ocări; darurile lui, biciuiri; muzicile lui, hule; hrana lui, fiere; cununa lui, spini. [...]

O, Domnul meu cel bun! Nu e mare lucru că ești Tu smirnă pentru noi, de vreme ce noi am fost fiere pentru Tine; și gustând-o Tu, ai voit să iei de la fiicele Evei gustul mărului pe care l-a mâncat mama noastră. O, cât de fericită și preafericită este mireasa căreia îi ești smirnă pusă între sâni; și cine va ști să spună câtă desfătare și dulceață este în ceea ce poartă nume de amar!

„Le cere ochilor ei lacrimi” (Toledo, 1562).

„Acum toată a Iubitului” (Malagón, 1571).

„Nu-mi fac griji”. Învierea din 1593, în închisoarea conventuală din Lisabona (Portugalia).